Cerchiştii

"Dans", de Nicolae Labis

Cei trei crai de la răsărit

Casa memorială Ion Creangă, excursie literară iunie, 2011

Revista literara "Călătorie în lumea cărţii", Nr. 2, 2011

                                                                Dragi elevi,
         Vara aceasta vom elabora împreună numărul următor al revistei noastre de literatură, Călătorie în lumea cărţii, pe care o vom tipări cu ajutorul Editurii Omega, din oraşul nostru.
         Propun ca tema acestui număr să fie personajul literar, motiv pentru care  solicit realizarea unor compuneri narative/descriptive  în care să vă prezentaţi personajul literar preferat sau amintirea întâlnirii cu acesta. Veţi avea în vedere:
- alegerea unui titlu sugestiv pentru compunerea voastră;
- încadrarea în 15-20 de rânduri;
- tehnoredactarea în Word, pe formatul A4, la un rând, font Times New Roman de 12, obligatoriu cu caractere româneşti / diacritice;
- folosirea unui limbaj elevat, încărcat cu imagini artistice.
        Termenul limită de trimitere a materialelor este 30 iunie.
         Aştept lucrările voastre,
                                                     prof. Stoica Florentina

CARTEA, ZBUCIUM ŞI ALINARE

Deschizând pentru prima oară manualul, am aflat de la Nicolae Manolescu  că toate cărţile au suflet. Fără a-l înţelege, destul de timizi  am început să le lecturăm, să călătorim involuntar în lumi necunoscute până atunci, să ne apropiem de eroi care mai de care mai surprinzători, să le ascultăm neliniştiţi şi curioşi povestea. Am învăţat din greşelile lor, am început să privim cu alţi ochi lumea.

     Privind în urmă, ne închinăm în faţa eroilor neamului, adevărate modele de comportare umană, privind  înainte, ne angajăm să nu-i dezamăgim. Am înţeles că, uneori, viaţa seamănă cu o piesă de teatru, că mulţi în jurul nostru poartă o mască, că drumul pe care trebuie să pornim este presărat cu dezamăgiri, dar că stă în puterea noastră să depăşim orice obstacol. Ne pierdem printre elementele naturii şi nu o mai privim ca pe un simplu cadru, îi ascultăm „mândra glăsuire” şi aşteptăm să ne şoptească ceva. Am înţeles că există două modalităţi de a cunoaşte lumea: una directă, trăind clipa, cealaltă mediată, prin vis şi cugetare.  

     Artistul nu este făcut pentru o existenţă ştearsă,  priveşte,  se iniţiază, se metamorfozează, se confesează,  încearcă să îşi depăşească limitele, contestă mediocritatea, este însetat de cunoaştere, scormoneşte faţa nevăzută a universului,  descifrează taine şi le păstrează ascunse, îşi asumă suferinţa.

     Existenţa lumii este fragilă, timpul este ireversibil pentru om şi nu îl poate înfrunta decât prin creaţie. Tocmai pentru că timpul omului pe pământ este măsurat, artistul refuză o existenţă ştearsă . Spectator neimplicat al lumii, artistul conştientizează nimicnicia omenească şi îşi ia zborul spre o lume ideală, patria lui cerească. Diferenţa dintre artă şi societate este similară cu cea dintre fantezie şi realitate, dintre dragostea ca sentiment profund şi meschinele ei avataruri cotidiene. Fiecare operă literară, epică, lirică sau dramatică, e de fapt o meditaţie tulburătoare asupra sufletului.

     Timpul îl stăpâneşte pe cel care îşi doreşte linişte şi contemplaţie.  Deşi ne închipuim că putem măsura infinitul, suntem oameni săraci de timp. Moartea ingrată pune semnul egalităţii între genii şi neghiobi; stă în puterea fiecăruia dintre noi să apreciem operele literare lăsate moştenire, să recunoaştem valoarea celui care aduce lumina cunoaşterii, a celui care şi-a refuzat împlinirea sentimentală pentru a  răspunde în locul nostru la întrebările existenţiale fundamentale.

     Timpul are o dublă dimensiune, marchează, prin curgerea sa implacabilă, condiţia omului muritor, aşa cum semnifică  şi eternitatea, veşnicia  naturii, a universului: ” Numai omu-i schimbător,  /Pe pământ rătăcitor/ (…)Iar noi locului ne ţinem/ Cum am fost aşa rămânem”- Mihai Eminescu, „Revedere”.   În antiteză cu natura eternă, omul este supus sorţii, timpul curgând peste el ireversibil. 

     Când suntem  nefericiţi, când  tinereţea a trecut, decorul,  ca o oglindă a sufletului, arată şi el ca un paradis devastat. Ne maturizăm, revenim în acelaşi cadru natural căruia  în trecut  ne confesam, dar nu îi mai auzim glasul, îl simţim mai înstrăinat, de parcă ar refuza să ne mai vorbească, de parcă ar încerca să ne pedepsească pentru simplul fapt că nu mai suntem prinţul  care întindea piciorul gol în a apei strălucire:” Astăzi chiar de m-aş întoarce/A-nţelege n-o mai pot…/ Unde eşti, copilărie,/ Cu pădurea ta cu tot?”-Mihai Eminescu, ”O,rămâi…”. Chiar dacă nu mai putem descifra taina pădurii, tot aici ne vom izola şi ca adulţi, chiar dacă nu ne mai îngână nimic, simţim prin mişcarea codrului şi a valurilor cum ne veghează, cum ne ascultă durerea. Ne întrebăm doar de ce nu ne mai vorbeşte… Dacă sufletul nu are iubire, dacă nimic nu ne mai poate consola, ” Piară-mi ochii tulburători din cale, /Vino iar în sân, nepăsare tristă, /Ca să pot muri liniştit, pe mine /Mie redă-mă!”- Eminescu, „ Odă- în metru antic”. Cerem divinităţii nu un alt înveliş carnal, ci un alt destin.  Acesta este începutul sfârşitului.             

      Un roman al timpului pierdut este cel al lui Creangă, „Amintiri din copilărie”.  De fiecare dată când simţim nevoia să ne consolăm, să evadăm, încercăm să trăim totul din nou. Chiar dacă între evenimentul întâmplat şi cel relatat nu există identitate, chiar dacă anumite detalii s-au şters şi suntem nevoiţi să inventăm altele în completare, ceea ce contează este atmosfera sufletească de care ne înconjurăm . Timpul retrăit capătă un alt contur, pe care iniţial nu l-a avut, fapt pentru care  confesiunea înlocuieşte creaţia.

      Inocent, Nică îşi trăieşte copilăria sub semnul seninătăţii, ca orice copil care urmează un joc al vieţii. Joaca îl eliberează pe copil de realul vieţii, ajutându-l să îşi construiască o lume proprie; joaca îl scoate de sub puterea timpului, o urmare a acestui lucru fiind uitarea de tot şi de toate. Naratorul este adultul pentru care retrăirea copilăriei echivalează cu evadarea din nefericirile prezentului într-un spaţiu provizoriu şi limitat, care îi ajunge:” Hai mai bine despre copilărie să vorbim, căci ea singură este veselă şi nevinovată”.  Tristeţea lui Creangă este alinată de retrăirea copilăriei, al cărui paradis pierdut este reînviat de nostalgia adultului.

      Întoarcerea în trecut nu trebuie privită ca o întoarcere la barbarie, ca o involuţie. Citim  romanele lui Mihail Sadoveanu pentru a ne cunoaşte trecutul. Deşi lumea  descrisă are destule imperfecţiuni, ne fascinează mentalitatea ei, armonia ei,  capacitatea  de a se conduce după regulile impuse de ea însăşi- „Baltagul”.  Asemeni frumoasei Şeherezad, eroii sadovenieni din „Hanu Ancuţei” refuză civilizaţia prin poveste, anulând timpul, chiar sfidându-l. Întoarcerea la o lume tradiţională reprezintă refugiul din calea agresivităţii lumii noi, ceasul fiind inutil într-o astfel de lume în care toate merg de la sine într-o ordine desăvârşită.

      Iubim şi nu suntem iubiţi. Privim în jur şi suntem dezamăgiţi. Întoarcem privirea în urma noastră  şi am vrea să o luăm de la capăt, să nu mai greşim. Bucuriile mărunte ale vieţii mai alină din suferinţă, dar parcă rănile sunt prea adânci. Îi reproşăm divinităţii aluatul din care ne-a plămădit; ne cerem iertare pentru cutezanţă şi încercăm să ne resemnăm. Dar rănile sunt tot adânci. Căutăm salvarea într-o lume nouă, produs al imaginaţiei, în care totul este posibil, în care putem hotărî şi noi destine. Uităm noţiunea timpului, ne hrănim cu iluzii şi … iluziile stăvilesc zbuciumul interior. Suntem asemeni visătorului lui Lucian Blaga, pentru că  lumea în care trăim este o pânză de păianjen, închisă şi limitată, pentru că suntem, ca şi el,  fragili, mereu dornici să ne depăşim limitele şi să ne refuzăm soarta, cu toate că efortul  se va dovedi inutil. Rămâne doar speranţa…     

      Singura capabilă să oprească timpul este, aşadar, opera literară, singura care creează în jurul muritorului neputincios un spaţiu magic, protector.     

      Preţul pe care un artist trebuie să-l plătească este foarte mare, pentru că o creaţie valoroasă are durabilitate când a devorat viaţa creatorului său. Sacrificându-şi propria existenţă, artistul dăruieşte creaţia celorlalţi, „ne-a îmbogăţit”, dar  „Statuia celui rănit de solitudine,/ acum, când totul armonios se amplifică,/ nu trebuie să fie nici ea, singură”- Gheorghe Tomozei, „O statuie pentru Luceafăr”. S-a cufundat în propria lume, a uitat de sine, a îmbogăţit cultura poporului său, dar sacrificiul nu este zadarnic, deoarece şi-a găsit locul în eternitate.